31 ian. curaj sau mai bine lasa!

Am gasit pe blogurile Adevarul un material impresionant! E scris de Petre Barbu si se numeste simplu „Curaj”. Citeste ce ii lipseste azi societatii romanesti si la final trag si eu o concluzie din principalul paragraf al articolului!

Cel mai bine este să-ţi ţii gura. Să nu spui ce gândeşti, ce simţi, cum crezi că trebuie făcut, cu argumente profesioniste. Mulţumeşte-te să spui în baie, în faţa oglinzii, acolo nu te aude nimeni.

Pentru că exprimarea asta poate dăuna grav carierei tale, viitorului tău şi vieţii tale. Nu ştii cine te aude, cine transmite mai departe ce-ai spus, nu se ştie niciodată cum se întoarce roata, cum se interpretează, cine te citează (deformat), cine îţi face un raport şi cazi ca prostu’ în capcana propriilor tale vorbe. Curajul este o capcană în România, să ştii!

Deşi trăiesc într-o democraţie „consolidată“, românii n-au curaj. Să se exprime, să facă, să acţioneze. Uită-te ce frică e în ministere când trebuie să se semneze o hârtie! Frica de responsabilitate a infestat aerul în care ne-am născut.

Nici nu e posibil să întâlnim mulţi oameni curajoşi, de vreme ce societatea românească a fost (istoriceşte vorbind) şi este în continuare una autocratică, în care un pulete sau o mână de puleţi (aşa mi-a venit să spun, puleţi!) deţin puterea şi în care şeful îl f… în c… pe subaltern, iar subalternul (săracu’!) face la fel cu subalternul său, şi tot aşa, pe scară ierarhică în jos. De unde curaj într-o astfel de societatea primitivă?

Aşa că, ciocu’mic, mergi pe burtă să nu faci valuri, cu diplomaţie ajungi sus, unde îţi doreşti! „Diplomaţia“ asta înseamnă să spui altceva decât gândeşti, să mergi cu cei împinşi de curentul general de opinie, să nu faci notă discordantă, să dai din cap aşa cum trebuie, să emiţi păreri „interesante“, în aşa fel să nu se prindă nimeni de partea cui eşti, cu cine ţii, pe cine simpatizezi, pe cine admiri sau pe cine dispreţuieşti, vremurile se schimbă repede, să nu te pişi împotriva vântului!

Asta nu înseamnă să te comporţi ca o legumă! Trebuie să-ţi manifeşti tupeul. Românii n-au curaj, dar au tupeu cât cuprinde. Iar tupeul nu înseamnă curaj. Cu tupeu poţi să demolezi, să arunci cu rahat, să te bagi în faţă, să bagi strâmbe şi să ajungi cineva.

Cu tupeul nu poţi să construieşti. O construcţie are nevoie de curaj, nu de tupeişti. Tupeul impune impostura şi creşte peste tot în România. S-a cultivat cu pasiune, ca fiind singura cultură a omului. Mediocrităţile au cultivat tupeul. Cine are mai mult tupeu reuşeşte în România.

Cei care mai au curajul să spună ceva în această ţară, imediat sunt etichetaţi drept nebuni şi sunt demolaţi de tupeişti: ăştia au un interes!, sunt puşi de cineva!, sunt plătiţi! Ciudat este că şi tinerii crescuţi în libertate (după ’89) sunt la fel de lipsiţi de curaj ca şi părinţii lor.

Părinţi care au fost educaţi de alţi părinţii să nu spună cumva bancuri cu Ceauşescu la şcoală, că cine ştie cine-i aude, să-şi ţină gura. Uneori, te întrebi la ce şcoală au învăţat tinerii cursurile de ipocrizie şi de tupeu. La şcoala de partid?

În team building-urile corporaţiilor? Să gândeşti fără să te exprimi. Să pleci capul ca sabia să nu ţi-l taie. Ca să-ţi fie mai bine. şi astfel să acumulezi frustrări zi de zi, an după an, să ajungi un pensionar decreprit, acrit, o legumă. Recunoaşte, eşti un fricos!

Petre Barbu-blogurile Adevarul

Este cel mai curajos articol pe care l-am intalnit in ultimul timp. Cred cu tarie ca intr-o lume plina de „puleti” e bine sa te pisi contra vantului!

Tupeul impune impostura! O constructie nu se poate cladi pe impostura asa ca degeaba faci MBA-uri la batranete daca baza e zero sau cladita pe impostura adusa de tupeu! Felicitari autorului!