15 nov. Când sala de cinematograf aplaudă la finalul unui film….”Anul nou care n-a fost”

Am fost zilele trecute la cinema, pentru a vedea „Anul nou care n-a fost”. Și pot spune ca pe lângă ” A fost sau n-a fost”, filmul ăsta a devenit preferatul meu din cinemaografia româneasca, in ultimii 20 de ani.

Deși mă așteptăm să văd încă o „capodoperetă” românească încrâncenată și tristă a finalului dictaturii ceaușiste filmul m-a impresionat. Nu mă înțelegeți greșit. E un fim trist, pe care ar trebui să îl vadă toti pupatorii in fund și ridicatorii de osanale ai lui ceașcă. Și sunt mulți rău. Cică 47% dintre români regretă vremurile alea. De fapt, cuvintele din film care spun exact cum era societatea atunci sunt urnatoarele:

„Unul din 10 e securist, unul din 4 e turnator si unul din 2 trage ponoasele
”

Ceea ce scriu eu acum este punctul de vedere al unui baietel de 14 ani neimpliniti, care trăgea ponoasele. Ani de zile am urât sifonăria si sifoanele care îmi făceau viața amară, Am urât cozile interminabile la lapte, pe vecina de la trei care venea si spunea ” se dă ceva la complex….de unde stiti? nu știu dar e coadă. Bagă ăștia ceva”. Anu de zile am urât blocurile gri, unde tata, in „vastele apartamente” de 65 m2, urla de frig când intra in pat.

Am urât cu înverșunare linia 102, care mă ducea la Piața Reșița, unde era unul de la abator si-mi punea in geanta care-mi rupea gatul, niște kile de carne.

Am urât vecinul de la doi care il trăgea pe bunicu’ deoparte , după ce aduce acasa foști tovarăși din pușcăria politică, unde i-au putrezit oasele 17 ani, si ii spunea: „tovarășul Milea, dar duceți-i la un restaurant ceva, nu ii mai aduceți aici că eu trebuie să scriu…”

Am privit prin ochii unui copil discursul tovarășului din decembrie 1989, am fost dus la celebrele inaugurări de an scolar, unde făcem repetiții faraonice pe stadionul 23 August. Unde, pentru o sticlă de Pepsi și un Sandwich, îl suportam pe unul care zbiera la microfon și ne punea sa ținem deasupra capului, celebrele plăcuțe care faceau animații.

Am vzut pe geamul tramvaiului 19, cum calea Dudești, Centrul și cartierul Uranus devin una cu pământul. !29 km2. Cea mai mare distrugere a Bucureștiului. Nici măcar razboiele nu au făcut asta. A fost incredibil. Imi aduc aminte și azi mirosul de benzină din canistrele ascunse de tata in mașină cand ne duceam la Vâlcea. Ca noi, in București, aveam la liber. In țară erau rații. Îmi aduc aminte de asta de parca ar fi fost ieri, deși au trecut peste 35 de ani.

Revenind la film. Umorul, ăla care făcea cele mai tari bancuri cu ceașcă in acele timpuri, e prezent in tot filmul. Si uite așa un ochi plangea si altul râdea. O performanță pe care eu nu am mai întâlnit-o la un film românesc de multa vreme. De la Balanța mai exact.

Toate acestea le găsiți in film plus securistul de treabă, oamenii disperați care incercau sa fugă, brutalitatea represiunii sau „descurcăreții” care, pentru foloase, „il turnau si pe tac-su”. Asta e din „Cel mai iubit dintre pământeni” . Să vă duceți la film. Nu veti regreta.

Iar cand veti aplauda zâmbind amar și cu lacrimi in colțul ochilor, să vă aduceți aminte de vorbele mele: Democrația, cat de imperfectă și revoltătoare e ea uneori, e de un milion de ori mai bună decât o dictatură. De orice fel.

Later edit: Senzaționali actorii, sunt sigur că veți mai auzi de ei si mulțumiri regizorului pentru o întoarcere amară in timp dar plină de umor. Felicitari Bogdan! Pentru amanunte apăsați pe poza.